the perfect room

The Bang Bang Club- un film despre etica profesiei de fotoreporter

     Filmul (2010) este inspirat de cartea autobiografică “The Bang-Bang Club: Snapshots from a Hidden War”, a lui Greg Marinovich şi Joao Silva. În timpul apartidului din Africa de Sud, cei doi fotografi împreună cu Kevin Carter şi Ken Oosterbroeck, merg zi de zi pe teren să fotografieze indeaproape luptele ce se dau între susţinătorii partidelor opozante. Fotografiile lor ajung pe prima pagina a marilor ziare precum Le Monde sau New York Times , fiind unele din puţinele surse ce arată realitatea din lumea a treia. Cei patru devin repede prieteni, iar cei din jur încep să-i numească “Clubul Bang Bang”, datorită faptului că erau mereu în mijlocul acţiunii, expunându-se de fiecare dată pericolului, riscându-şi aşa cum avea să se dovedească mai târziu , propria viaţă.

Pulitzer 1991- Grev Marinovich

     În 1994, colegul său,  Kevin Carter câştigă şi el un Pulitzer pentru fotografia ce înfăţisează o fetiţă din Sudan, ghemuită la pământ, ce este urmărită ca o prada de către un vultur din apropiere.

Pulitzer 1994- Kevin Carter

     Meseria de fotograf se arată pe zi ce trece mai aspră, iar raniţi nu sunt numai cei aflaţi în conflict, ci şi cei "de pe margine". În 1994, Ken Oosterbroek este împuşcat mortal, în timp ce colegul său din clubul fictiv "Bang Bang" scapă doar cu o rană.

     Dacă Marinovich era să fie arestat pentru că refuza să dea declaraţii despre crima pe care o fotografiase şi era judecat ca fiind de partea partidului lui Mandela, Carter a fost atacat dur cu privire la lipsa lui de atitudine faţă de situaţia copilului din Sudan. Rămas fără bani, plin de datorii, clacând în faţa oamenilor care l-au acuzat de lipsa de etică profesională, Kevin Carter se sinucide lasând în urma sa un bilet.

 "I am depressed ... without phone ... money for rent ... money for child support ... money for debts ... money!!! ... I am haunted by the vivid memories of killings and corpses and anger and pain ... of starving or wounded children, of trigger-happy madmen, often police, of killer executioners ... I have gone to join Ken [recently deceased colleague Ken Oosterbroek] if I am that lucky " (MacLeod, Scott. "The Life and Death of Kevin Carter", Time magazine, 12 September 1994)

     Steven Silver, cel care a scris şi a regizat filmul, îşi arată anii din spate în profesia de renumit documentarist. El reuşeşte să îmbrace povestea reala-documentară în hainele filmului care te ţin în priză, fără să folosească elemente de spectaculizare. Silver reuşeşte să adreseze subliminal întrebari precum: Ce am voie să fotografiez?, care este limita?, să apăs declanşatorul sau să intervin în altercaţie?, ce schimba fotografia mea?, lăsând publicul telespectator să-şi caute răspunsurile.

Povestiri cu Pat Hobby

Pat ajunsese la “fundul sacului”- deşi acest termen era prea ameninţător pentru a descrie o stare de uicruri destul de obişnuită în viaţa lui. Era veteran într-ale filmului; cunoscuse cândva o viaţă fastoasă, dar în ultimii zece ani îi fusese greu să pună mâna mâna pe câte-o slujbă- ceea ce nu se putea spune şi despre pahare.

           Cartea lui F. Scott Fitzgerald se constituie sub forma a şaptesprezece povestiri ce-l au în centrul lor pe simpaticul scenarist, Pat Hobby. La cei 49 de ani a săi, Pat refuză să părăsească industria filmelor, învârtindu-se în fiecare zi prin studiourile Hollywood-ului. Deşi nu mai este la fel de căutat ca la începutul carierei, lucrurile evoluând rapid de la lumea filmului mut, el nu se resemnează.

Scenaristul bate pe la toate uşile în încercarea de a fi acceptat pentru scrierea vreunui material. De multe ori refuzat, de alte ori plătit cu o nimica toată, Pat nu se lasă pradă acestor eşecuri. Îndârzenia cu care se opune ideii că munca sa a apus odată cu filmul mut poate stârni compasiune cititorului. Însă modul în care se sustrage de câte ori are ocazia de la munca sa, pauzele în care mai soarbe din sticluţa din buzunar şi minciunile pe care le inventează pentru a impresiona tinere frumoase îl fac să devină  mai degrabă antierou, decât erou.

Hobby nu încetează să amuze, defectele sale fiind cele care-l definesc ca personaj, făcându-l iubit de către cei ce parcurg povestirile. F. Scott Fitzgerald şi-a creionat aşa-zisul erou ca fiind cinic, deseori alcoolic şi mereu lefter. Divorţat de două ori, tată putativ (sau cum înţelesese el, “portativ”), uitatul scenarist nu se da înapoi de la nimic. Plimbă turişti contra-cost prin casele vedetelor Hollywood fără ştirea lor, joacă roluri de cascador, fură, minte şi şanteajează pentru a-şi vedea numele pe un film.

Deşi viaţa lui ar fi putut fi destul de simplă: serviciu-casă, Pat Hobby preferă să şi-o condimenteze prin certuri cu regizori, scenarişti, altercaţii cu actori, nopţi în inchisoare sau pozând nud (şi beat) pentru artişti “regali”. Totuşi, de fiecare reuşeşte să scape din probleme şi în felul său unic ajunge să fie în egală măsură urât şi iubit de toţi.

Despre nimic

Am început să mă plimb printre morţi în fiecare zi. Morţi vii. Îi văd zi de zi cum îşi târâie existenţa de pe o zi pe alta uitând de sufletul lor. Hapsâni, avizi după bani, notorietate, opulenţă, toţi şi-au ucis sufletul, păstrându-şi doar corpul. O carcasă ce ascunde NIMICUL, vidul....

Azi am simţiti că devin una de a lor. Am cedat gândului de a fi cerebrală şi m-am lasat pradă tuutror viciilor. Aburi de alcool, o cameră ce se învârte cu mine, oameni mulţi ce râd la tot felul de glume. Se învârt şi ei cu mine. Râsete puternice, persoane cu gura pana la urechi, îşi arată dantura care devine din ce în ce mai oribilă. Colţi îşi fac apariţia şi chipurile tuturor se deformează în zâmbete demonice. Inima începe să bată cu putere si panica se instalează automat. Nu mai pot distinge realitatea de ficţiune, binele de rău şi mincuna de adevăr.

Mă prăbuşesc...Cad într-un vis care pare atât de real. Imagini se succed rapid. Accident, maşina roşie, moarte. Tu ...eşti mort. Aud plânsetele de jale, le simt durerea ce îmi sfâşâie sufletul. Regretul de a nu te mai vedea niciodată rupe tot din mine şi mă face neom. Niciodată...e atât de mult.

 Adorm. Coşmarurile nu-mi dau pace. Mă trezesc. Dar sunt tot într-un vis. Din vis în vis şi din cosmar în coşmar. Nu-mi mai găsesc realitatea. Mă zbat, ţip, îmi caut calea de ieşire din aceste burţi de peşte. Găsesc că singura cale de evaderea e sinuciderea. Nicio speranţă nu mi-a mai rămas. Cutia Pandorei a rămas goală de data aceasta.

Mă trezesc. Moartă-vie. Acum o să încep să umblu aiurea prin oraşul ăsta al fantomelor. Corp superficial...

?

De cîte ori ai râs fals? Şi de cîte ori ai făcut lucruri cu care nu ai fost de acord? Câte nopţi  nedormite ai adunat până acum, mustrat fiind de conştiinţă? Cât mai ai de gând să îţi tot calci pe inimă şi cât mai ai de gând să sacrifici, să te compromiţi? E moral ce faci? Dar etic? Se va termina vreodată? Vei fi vreodată fericit? Dar ce e de fapt FERICIREA?

Cât mai ai de gând să minţi? Să te minţi…? Ce vrei?

De ce taci? De ce plângi? Câte întrebări fără raspuns?

Iubeşti? Ai iubit vreodată? Vei iubi? Vei fi iubit? Dar urât? 

Cât timp mai ai de gând să stai aici? Pereţii aştia reci au auzit de o sută de ori cum ţi-ai urlat singurătatea. S-au îmbibat în tristeţea ta. Dacă i-ai zgâria uşor cu unghia într-o parte, ar curge lacrimi, ca atunci când scrijeleşti trunchiul unui copac, iar seva se prelinge cu sughiţuri. 

Auzit de atâtea ori de cei de lângă tine, dar de câte ori şi ascultat sau înţeles? Înconjurat mereu de oameni, şi totuşi atât de singur. Solitar… dar până când? Bogat, dar sărac spiritual şi gol pe dinăuntru. SEC.

Ziua Internationala a Cartii si a Drepturilor de Autor

Prima manifestare în cinstea cărţii s-a desfăşurat în 1995, la hotărârea UNESCO, care sprijină lectura, publicarea şi drepturile de autor. Alegerea zilei de 23 aprilie nu este tocmai întămplătoare, ea marchează momentele în care s-au stins din viaţă scriitori celebri ca Shakespeare, Cervantes. De asemnea, 23 aprilie coincide şi cu naşterea unor autori cu notorietate ca  Vladimir Nabokov, Maurice Druon, etc.

În România, în 2005, se hotărăşt printr-un act guvernamental serbarea concomitentă cu Ziua Internaţională a Cărţii şi a Drepturilor de Autor a Zilei Bibliotecarului din România. Cinci ani mai târziu Republica Moldova va adopta modelul ţării noastre. 

„Îmi imaginez Raiul ca pe o imensă bibliotecă”(Borges)

Pentru că tot sărbătorim această zi recomand cu drag un site foarte simpatic pe care întâmplarea face să-l găsesc chiar azi. Shelfari vă oferă posibilitate să fiţi ordonat cu cărţile pe care le citiţi, să vi le aşezaţi pe rafturi virtuale, să le catalogaţi in funcţie de genuri, nume. Totodată puteţi să schimbaţi păreri cu alţi utilizatori ai site-ului. Pe scurt un mic rai pentru micii şoricei de bibliotecă, fie ea şi virtuală. 

Şi nu în ultimul rând, vreau să mai împărtăşesc cu voi articolul din Gândul, scris de Ramona LOZNIANU, cu ocazia deschiderii (după 23 de ani :) ) a Bibliotecii Naţionale. Mai multe informaţii aici. 

P.S: . Şi ca să militez puţin împotriva curentului Facebook, ne putem "împrieteni" pe Shelfari. Aici este contul meu.

Scarface: Part 1 The Book

Cartea lui Trail Armitage ( pe numele real Maurice Coons), "Scarface, regele gansterilor" este mai mult decât o lectură placută de sâmbătă dimineţa. Este o descriere a realităţii anilor '20-'30, ce prevedea cucerirea cartierelor, viaţa gangsterilor, crimele la orice pas.

Nuvela începe cu prima crimă pe care o comite Tony , personajul principal, în numele dragostei. Fiind fascinat de o dansatoare la teatrul "Veselia", cu păr blond-roşcat şi picioare lungi, care era cu cel mai de temut gangster  al oraşului (Al Spingola), încearcă să-i intre în graţii. Într-un final reuşeşte să o facă să iasă cu el, fapt ce stârneşte mânia marelui Spingola, care dă buzna peste cei doi într-un restaurant, încercând să-l omoare pe tânărul îndrăgostit. Fapta se sfârşeşte tragic pentru "tata" Al, acesta find împuşcat înainte să apuce să apese pe trăgaci. 

În scurt timp, Tony devinse imediat cunoscut  în oraş pentru că la vârsta de numai 18 ani a reuşit să-l ucidă pe cel mai puternic om al oraşului şi intră rapid în această lume periculoasă, sub aripa binevoitoare a unui inamic al lui Spingola, O'hara. Însă, în una din seri, după ce a lovit un detectiv pentru o invitase la dans pe partenera lui Vivian Lovejoy (cea pentru a cărei atenţie omorâse), viaţa lui ia o altă întorsătură. Fiind mereu vânat de către toţi copoii, Tony nu mai reuşeşte să ducă la indeplinire ordinele lui O'hara, astfel fiind nevoit să se retraga din "afacere", pentru a nu pune în pericol toată banda. Neavând alte surse financiare, se hotărăşte să se înroleze în armată.

Războiul se termină în cele din urmă, iar Tony se întoarce acasă. Însă, nu oricum, ci cu o cicatrice care îi brăzdează faţa şi îl face de nerecunoscut. Acest element, îl face să-şi creeze o nouă identitate, şi din Tony Guarino devine pentru toţi Tony Camote. Se alătură în scurt timp unei bande şi urcă repede în funcţie, câştigându-şi simpatia liderului pentru felul său de a rezolva lucrurile, mereu cu cap, recurgând doar în ultimul moment la crime violente. Dovedindu-şi calităţile pentru un adevărat ganster, mereu corect, ţinăndu-si promisiunile făgăduite chiar şi faţă de duşmani, mereu dornic de expansiune, Camote preia controlul în momentul în care şeful lui hotărăşte să se retragă şi să îl lase pe el la conducere.

Viaţa de ganster începe să se complice tot mai mult. Certurile cu prietena lui, care era o aşa-cunoscută "fată-cu-revolvere", conflictele cu detectivi şi judecători care cereau tot mai mulţi bani că să îl lase să-şi continue acţiunile ilegale, familia care îl credea mort, fratele detectiv care era pe urmele lui mereu (neştiind cine era Camote  de fapt), fac ca deznodământul să nu fie tocmai o surpriză.

Recomand cartea, înainte de a vedea filmele. Deşi scrisă în 1929, a inspirat două filme cu acelaşi nume şi odată cu ele, generaţii întregi. Şi pentru că am vorbi despre perioada jazz, ascultaţi o melodie care vă va purta pe străzile acelei vremi, batute de gangsteri. Audiţie placută şi lectură uşoară!