Am început să mă plimb printre morţi în
fiecare zi. Morţi vii. Îi văd zi de zi cum îşi târâie existenţa de pe o zi pe
alta uitând de sufletul lor. Hapsâni, avizi după bani, notorietate, opulenţă,
toţi şi-au ucis sufletul, păstrându-şi doar corpul. O carcasă ce ascunde
NIMICUL, vidul....
Azi am simţiti că devin una de a lor. Am
cedat gândului de a fi cerebrală şi m-am lasat pradă tuutror viciilor. Aburi de
alcool, o cameră ce se învârte cu mine, oameni mulţi ce râd la tot felul de
glume. Se învârt şi ei cu mine. Râsete puternice, persoane cu gura pana la
urechi, îşi arată dantura care devine din ce în ce mai oribilă. Colţi îşi fac
apariţia şi chipurile tuturor se deformează în zâmbete demonice. Inima începe
să bată cu putere si panica se instalează automat. Nu mai pot distinge
realitatea de ficţiune, binele de rău şi mincuna de adevăr.
Mă prăbuşesc...Cad într-un vis care pare
atât de real. Imagini se succed rapid. Accident, maşina roşie, moarte. Tu ...eşti
mort. Aud plânsetele de jale, le simt durerea ce îmi sfâşâie sufletul. Regretul
de a nu te mai vedea niciodată rupe tot din mine şi mă face neom. Niciodată...e
atât de mult.
Adorm.
Coşmarurile nu-mi dau pace. Mă trezesc. Dar sunt tot într-un vis. Din vis în
vis şi din cosmar în coşmar. Nu-mi mai găsesc realitatea. Mă zbat, ţip, îmi
caut calea de ieşire din aceste burţi de peşte. Găsesc că singura cale de
evaderea e sinuciderea. Nicio speranţă nu mi-a mai rămas. Cutia Pandorei a
rămas goală de data aceasta.
Mă trezesc. Moartă-vie. Acum o să încep să
umblu aiurea prin oraşul ăsta al fantomelor. Corp superficial...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu